Peste 17.000 de adulţi cu dizabilităţi trăiesc în centre rezidenţiale mari, în condiţii improprii unei dezvoltări independente, iar 67% dintre ei nu reuşesc să iasă din instituţii până la sfârşitul vieţii. În plus, cea mai recentă evaluare naţională, făcută de Institutul de Politici Publice (IPP), arată că statul preferă să finanţeze un tip de asistenţă pasivă prestată în centre rezidenţiale mari, în care ajung şi până la 350 de beneficiari, în loc să insiste asupra dezvoltării de servicii în comunitate. Asta, deşi România şi-a asumat angajamentul de a asigura un trai independent în comunitate pentru persoanele cu dizabilităţi, prin ratificarea Convenţiei ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi.

Situaţia prezentată cu ocazia Zilei Internaţionale a Persoanei cu Dizabilităţi este tristă, dar în spatele cifrelor sunt oameni cu drame greu de imaginat pentru cei care nu au mers niciodată în centrele-mamut care îi izolează de comunitate.

În urmă cu mai puţin de o lună, echipa SERA ROMÂNIA a vizitat un astfel de aşezământ, pe care l-a amenajat în Târgu Jiu, în 2006, menit să-i găzduiască pe adulții din fostul Cămin-spital de la Bîlteni, cei mai mulți cu handicap sever.

Acum, peste 160 de persoane cu dizabilităţi de toate felurile sunt adăpostite într-o clădire de tipul unui internat cu trei etaje. Am găsit în curte zeci de adulţi care nu ştiau ce să facă nici cu timpul lor, nici cu spaţiul acela în care zilele curg la fel. Zeci de alte persoane erau în sala de mese, unde parte din personalul angajat le supraveghea sau le ajuta să mănânce. Zgomotul strident, făcut de lingurile care se loveau repetitiv de farfuriile metalice, te alunga înapoi afară după doar câteva clipe. Chiar şi pentru cineva obişnuit cu astfel de oameni, “peisajul” acela, creat de o mulţime de oameni mari care vin spre tine ca nişte copii pentru a-ţi spune lucruri pe care de cele mai multe ori nu le înţelegi, este copleşitor.

Însă partea cu adevărat devastatoare e “ascunsă” între zidurile centrului, înăuntru, unde cei mai mulţi dintre beneficiari sunt imobilizaţi şi îşi petrec viaţa într-un pat sau într-un scaun rulant. Cei care reprezintă “statul român care preferă să finanţeze un tip de asistenţă pasivă prestată în centre rezidenţiale mari” cu siguranţă nu au trecut niciodată pragul unui astfel de centru, în care chipurile scrijelite ale celor care se automutilează, ochii înlăcrimaţi ai unui neputincios abandonat, imaginea celor pe care soarta i-a “schimonosit” fără milă şi privirile pierdute către realităţi închipuite s-au întâlnit ca într-o lungă agonie.

Cu sigurantă că cei care tratează cu indiferenţă această categorie de oameni nu au privit nici în ochii medicilor, asistentelor, îngrijitorilor care îşi petrec zilele în aceste locuri lăsate în afara comunităţilor, încercând să le facă viața mai ușoară semenilor noștri care s-au născut sau au căpătat o dizabilitate și au fost părăsiți. În Centrul din Târgu Jiu, numărul angajaţilor este mai mic decât al beneficiarilor, deşi aceştia din urmă, pe lângă faptul că sunt complet dependenţi de cei care îi supraveghează, sunt imprevizibili şi uneori este nevoie de trei sau patru persoane pentru a imobiliza un astfel de adult intrat în criză. E greu de înţeles cum oamenii aceia, plătiţi cu salarii foarte mici de către statul care preferă să investească în continuare în centre mari, reuşesc să vegheze peste 160 de oameni cu probleme majore. Şi o fac cât pot de bine, pentru că în Centrul din Târgu Jiu cel mai tare te “lovesc” privirile şi braţele acelor oameni care se întind permanent spre tine pentru a cerşi un pic de atenţie sau de afecţiune, lucruri de care angajaţii nu mai au cum să aibă timp.

Iar acest lucru nu se va schimba în curând în Centrul din Târgu Jiu, pentru că statul a înţeles, din nou, să investească aici pentru a-i mări capacitatea, astfel încât numărul de beneficiari să ajungă la 190.

În acest context, SERA ROMÂNIA se alătură celor care solicită instituţiilor cu responsabilităţi în domeniu să canalizeze fondurile structurale din următorul exerciţiu financiar UE 2014 - 2020 şi către dezvoltarea de servicii în comunitate, închizând gradual centrele rezidenţiale de tip mamut.