Despre limitele contenționării copiilor

Cazul copiilor legați de pat la Spitalul Județean Buzău a deschis o dezbatere intensă în mass media în ultima vreme și pe bună dreptate.

Lăsând la o parte drepturile copilului, lăsând la o parte definiţia abuzului, lăsând la o parte comportamentul uman, reglementările în vigoare sunt seci, explicative şi acuzatoare pentru echipa de profesionişti în sănătate care au hotărât să trateze astfel nişte copii pacienţi.

Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 372 din 2006 referitor la Normele metodologice de aplicare a Legii sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice (Legea nr. 478/2002) detaliază la articolele 20 şi 21 cum se face contenţionarea pacientului.

În primul rând, contenţionarea se face numai dacă aplicarea celor mai puţin restrictive tehnici a fost neadecvată sau insuficientă pentru a preveni orice lovire sau vătămare. Nimeni din cei care au dat explicaţii din cadrul spitalului nu a afirmat că aceste tehnici au fost încercate.

În al doilea rând, contenţionarea, printre altele, nu poate fi folosită ca mijloc de a suplini lipsa de personal ori de tratament. Iată că acest articol de regulament demolează orice fel de argument conform căruia legarea copiilor s-a făcut din cauza lipsei de personal.

În al treilea rând, reprezentantul legal al copilului, în acest caz DGASPC Buzău, trebuie informat cu privire la dispunerea măsurii de contenţionare. Din câte am auzit Direcţia nu a fost informată de luarea acestei măsuri.

În al patrulea rând, contenţionarea trebuie făcută în baza unei dispoziţii scrise a medicului, medicul trebuie să descrie cauzele care au dus la luarea acestei măsuri, ora la care s-a luat măsura.

În al cinciclea rând, contenţionarea nu poate dura mai mult de patru ore. În plus, contenţionarea se menţionează în foaia de observaţie.

În al şaselea rând, contenţionarea şi toate măsurile luate trebuie notate în Registrul măsurilor de contenţionare şi izolare aplicate pacienţilor, registru care se păstreaza în condiţii de confidenţialitate.

Însa cea mai interesanta prevedere, care acuză cel mai mult, este cea conform căreia pe tot timpul contenţionării pacientul trebuie monitorizat pentru a observa dacă nevoile sale fizice, de confort şi siguranţă sunt îndeplinite. O evaluare a condiţiilor pacientului trebuie realizată la cel târziu o dată la 30 de minute, la cererea medicului. Iar fiecare evaluare trebuie notată în foaia de observaţie.

Ca de obicei în România, o măsură, care eventual ar trebui să fie bună, este transformată în ceva ce produce mai multe probleme şi neajunsuri. Contenţionarea ar trebui să fie o măsura de apărare a pacientului faţă de propriile reacţii de necontrolat. La noi însă este o practică de abandonare a acestuia în condiţii inumane şi degradante.