“Dizabilitatea este un concept în evoluţie şi acesta rezultă din interacţiunea dintre persoanele cu deficienţe şi barierele de atitudine şi de mediu care împiedică participarea lor deplină şi efectivă în societate în condiţii de egalitate cu ceilalţi” spune extrem de generos Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi ratificată de România acum 5 ani.

„Persoanele cu handicap [...] sunt acele persoane cărora, datorită unor afecţiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilităţile de a desfăşura în mod normal activităţi cotidiene, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi incluziunii sociale", spune Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, modificată şi completată în septembrie 2010.

Două definiţii care, referindu-se la acelaşi grup de indivizi sunt la distanţă de ani lumină. Legea din România spune că indivizii respectivi nu au abilităţile de a se integra corect, Convenţia spune că mediul şi atitudinile împiedică aceiaşi indivizi să se bucure de o viaţă normală. Două nuanţe care arată prăpastia crescută sub ochii noştri, în care se afundă fără diferenţiere semenii noştri pe care îi considerăm egali şi pe care Constituţia României îi consideră persoane cu handicap.

De ani de zile, statul afirmă că face eforturi de a respecta drepturile persoanelor cu dizabilităţi şi de a-i integra în societate, de ani de zile, noi, cei care lucrăm în social, ştim că afirmaţiile statului sunt vorbe sforăitoare menite să fardeze o realitate crudă şi cruntă.

Statul postdecembrist a schimbat numele vechilor instituţii comuniste pentru adulţi. E singura „reformă” din domeniu. Avem Centre de Recuperare şi Reabilitare fără activităţi de recuperare şi reabilitare, în care cei internaţi acolo lasă la uşă, ca în infernul lui Dante, orice speranţă de reîntoarcere la o viaţă normală. Avem Centre de Îngrijire şi Asistenţă în care latura asistivă nu există, iar îngrijirea frizează limita subzistenţei. Avem Centre de Integrare prin Terapie Ocupaţională în care nu se întâmplă nimic sau aproape nimic. Când am reformat CITO Dumbrăveni, am evaluat persoanele din instituţie. Cea mai bătrână persoană care trăia în instituţie avea 85 de ani şi trăia acolo de 42 de ani. Era integrată profesional de 42 de ani. Iar legislaţia afirmă că nu poate sta în acest tip de instituţie mai mult de trei ani.

Statul a creat forme fără fond, a pus etichete pompoase ca să îşi acopere neputinţa, lipsa de viziune şi absenţa strategiilor.

Iar între persoanele cu dizabilităţi izolate acasă, prin absenţa accesibilizărilor (peste 800.000) şi persoanele cu dizabilităţi închise în instituţii (peste 17.000) există un vid legislativ, un vid de servicii de proximitate, un vid de practici asistive, o mare de indolenţă şi un ocean de nepăsare.

Statul a uitat de cetăţenii săi cei mai în nevoie, aşa cum uită de copiii săi, de oamenii aflaţi în sărăcie ş.a.m.d. De parcă Statul şi cetăţenii săi sunt dihotomizaţi într-o veşnică şi neputincioasă încremenire în proiect.

Astăzi celebrăm Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi. Ciudat verb trebuie să folosesc. Mai degrabă ar trebui înlocuit cu alte verbe – plângem, amintim cu tristeţe, constatăm cu îngrijorare. Alegeţi dumneavoastră. Noi doar continuăm să încercăm să venim în ajutorul semenilor noştri cu dizabilităţi. Pentru noi e o zi obişnuită de muncă. Nu am ajuns încă să celebrăm, în România, această zi.

Putem însă să reflectăm dacă facem destul pentru aceşti semeni ai noştri.

Bogdan SIMION, director executiv SERA ROMÂNIA